Copilul meu nu e cuminte…

                                                                          …iar eu sunt fericită!

Și cum e fetița ta, e cuminte? Ia spune, copilaș, ești cuminte, o asculți pe mămica și pe bunica? Dacă nu ești cuminte, nu mai vine Moș Crăciun la tine! Vai, ce copil cuminte, dacă ar fi și al meu așa! Vă sună cunoscut? Pe diferite tonuri, cu diferite intensități și în situații cât se poate de diferite, ridicăm cumințenia copiilor în slăvi. Îi arătăm cu degetul pe cei care nu sunt cuminți, îi dăm exemplu negativ sau îi lăudăm exagerat pe cei care, aparent, stau lipiți de cuvântul adulților, pe cei care sunt cuminți.

Dar ce ne dorim cu adevărat? Un copil care să ne asculte comenzile, ca un cățeluș bine dresat, un copil care să nu alerge necontrolat, să nu țipe de bucurie sau supărare, să nu își dorească cu disperare lucruri și să nu fie dezamăgit profund dacă nu le obține? Un copil care să nu ne spună NU, un copil care să nu refuze mâncare care nu îi place, un copil politicos care să nu îi spună vecinei de la patru că îi miroase gura și de-asta nu o lasă să îl pupe?

Cine este acest copil cuminte și ce simte el? Vă invit într-o călătorie în care vom citi din cărți despre cumințenie, ne vom uita la statui frumose și apoi am să vă spun și o poveste adevărata, povestea celui mai cuminte copil din lume. Veniți cu mine?

Cu minte, fără minte

Haideți să ne gândim puțin împreună ce înseamnă această calitate: a fi cuminte. Etimologic, cuminte înseamnă cu minte, adică înzestrat cu rațiune, cu judecată, rezonabil, care gândește. Dex-ul înregistrează două sensuri ale termenului, ambele provenind din același sens primar: așezat, liniștit sau cu judecată, deștept, înțelept. Uneori cuminte devine substantiv și atunci spunem “Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate”.

Dacă ne uităm însă în dicționarul de antonime, vom vedea că tot ceea ce este ne-cuminte se referă la primul sens al termenului. Cine nu e cuminte e obraznic, neastâmpărat, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu. Și, Doamne ferește, cine și-ar dori un copil zburdalnic și zglobiu?

Spunem că este cuminte un copil care stă unde îl pui și urmează cerințele adulților: Vino aici! Spală-te pe mâini! Spune bună ziua! Mănâncă toată ciorbița! Joacă-te în liniște! și tot cortegiul de cereri uneori nerezonabile cu care ne bombardăm copiii în fiecare zi. Gândul nostru ascuns este însă că un copil cuminte chiar are minte, că face toate aceste lucruri pentru că știe că este bine să se spele pe mâini și să se joace în liniște. Ne place să credem că avem un copil cuminte, în sensul de înțelept, și uităm cât este de absurd să așteptăm de la un copil de doi, trei sau chiar patru ani să fie rațional și rezonabil. Îi cerem să fie ceva ce nu este, iar asta înseamnă că nu îl acceptăm cu adevărat. Iar copilul simte asta și devine… cuminte.

Cumințenia pământului

Haideți să ne uităm împreună la una din cele mai frumoase sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului. O fată stă ghemuită în marmură, cu genunchii la piept, îmbrățișându-se cu propriile brațe, cu spatele ușor arcuit, protejându-și sânii mici. Desigur, istoricii de artă au văzut inspirații africane, mitologie românească și influențe gauguiniene, dar asta e treaba lor de istorici de artă. Eu mă uit la statuia aceasta și văd definiția cumințeniei: împietrire, apărare, așteptare, poziție defensivă, emoții ascunse sau reprimate, tristețe. Creată în 1908, La Sagesse de la Terre, căci acesta este numele francez al sculpturii, s-ar traduce mai degrabă prin Înțelepciunea Pământului. Cumințenia românească e așadar o formă de înțelepciune, dar câtă înțelepciune putem cere de la un copil?

Cumințenia și înțelepciunea sunt sinonime, și tocmai de aceea cumințenia unui copil nu poate fi mai mult decât un comportament învățat, adaptativ, de supraviețuire. Un copil cuminte știe că nu va fi acceptat și iubit dacă se arată pe sine, așa cum este el de fapt. Dar ce simte un copil cuminte chiar atunci când este cel mai cuminte?

Amintirile celui mai cuminte copil din lume

Eu am fost cel mai cuminte copil din lume. Legendele familiei spun că la șase luni deja nu mai făceam pipi noaptea în scutece. Când eram copil mă mândream cu această realizare personală – mai ales că fratele meu a suferit de enurezis nocturn ani buni – și cu avalanșa de diplome, premii, zece pe linie care au urmat. V-am zis doar, am fost cel mai cuminte copil din lume! Îmi amintesc că părinții și bunicii care mă creșteau erau destul de încântați la serbările școlare unde li se confirmau meritele prin coronițele mele cu garoafe.

Dar ce îmi amintesc eu din copilăria mea? O liniște ausurzitoare, întuneric (asta e poate și din cauza contextului specific în care am crescut, deoarece România anilor 1980 nu era cel mai luminos și călduros loc cu putință), liste lungi de chestii pe care trebuia să le fac (și pe care chiar le făceam: teme, curățenie, liniște), liste lungi de lucruri pe care nu aveam voie să le fac (și chiar nu le făceam), un frate neastâmpărat (a se citi aici toate antonimele pomenite mai sus: obraznic, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu) care era pedepsit, adică lovit, des din această cauză, teama că aș putea fi și eu pedepsită. Îmi amintesc haine care nu îmi plăceau, dar pe care le îmbrăcam pentru că îi plăceau bunicii și prietenelor ei, mâncăruri pe care le înghițeam cu sughițuri (conopidă fiartă, bleah!), dar și convingerea că asta e singurul drum posibil, că nu se poate altfel, că fac ce trebuie să fac pentru că cineva știe întotdeauna mai bine decât mine.

Îmi amintesc poate și mai bine disperarea mea de la douăzeci de ani când mi-am dat seama că tot sistemul complicat de reguli pe care îl respectasem cu sfințenie până atunci nu funcționează în viața reală. Nu e suficient să faci ce ți se spune, pentru că la un moment dat nu mai e nimeni să îți spună ce profesie ți se potrivește, ce bărbat te face fericită, când e momentul să devii mamă, ce înseamnă să fii singură sau ce înseamnă să fii cu cineva.

Mamă cuminte, copil obraznic: rețeta mea secretă

Când mă gândesc la copilăria și adolescența mea, văd Cumințenia Pământului a lui Brâncuși. Eu eram cumințenia pământului. Și să nu credeți că nu mă mai trezesc și acum din când în când, om în toată firea, stând cu genunchii la gură și purtându-mă ca o fetiță cuminte și speriată. Dacă îmi doresc ceva pentru copiii mei este să fie oricum vor ei să fie, numai cuminți nu. Avem destui copii cuminți în familia asta. Vă imaginați deci stupoarea mea când….

Fiul meu de doi ani merge de ceva vreme la o grădiniță cu grupă de creșă. Una din educatoare îl adoră și îl ține mai toată ziua în brațe, lăudându-l într-una cât e de minunat și de deștept. Dar într-o zi am simțit o schimbare în vocea ei. Cobora scările cu Toma în brațe și am auzit-o spunându-i: Am să îi zic mamei că nu ai fost cuminte deloc. Nu ai dormitși nici nu i-ai lăsat pe ceilalți copii să doarmă! Și l-ai și mușcat pe Victor de mână! Ce credeți că mi-a spus copilul meu de cum m-a văzut, acoperind cu vocea lui protestele educatoarei? Am fost cuminte, am fost cuminte, striga el deosebit de convingător. Oh, Doamne, pe lângă că nu a fost cuminte mai era și mincinos. La doar doi ani! Eram încântată. Eram fericită. Am reușit.

Am învins blestemul cumințeniei și am reinstituit domnia copiilor nebunatici. Data viitoare când mă întâlniți, vă rog eu, nu mă întrebați dacă am copii cuminți, întrebați-mă mai degrabă dacă am copiii zglobii și neastâmpărați. Am să vă răpund cu gura până la urechi: Am cei mai ne-cuminți copiii din lume și sunt mândră de nu îmi încap în piele!

Articol preluat de pe http://totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-limbaj/copilul-meu-nu-e-cuminte