cam asta putem concluziona dupa prima saptamana de varicela.

la noi aceasta varicela s-a transformat intr-un mare camp de socializare si imprietenire intre frati. tot ce nu s-a legat in aproape doi ani de convietuire frateasca, toate conflictele si resentimentele s-au cam rezolvat acum.

in semn de solidaritate am tinut neaparat sa raman acasa cu fratiorul meu ca sa-i pot alina macar putintel durerea.

si-am facut foarte bine asa!

Egon a fost bucuros ca am stat cu el, ca avea cu cine sa se joace, cu cine sari si face tumbe, cu cine sa faca intrecere la proba de alergare sau la “sang pang”* si mai avea si cine sa-i faca cate o vraja atunci cand scarpinatul parea de neoprit sau cand oul decojit devenea o problema existentiala si trebuia musai reparat.

cu acest prilej pentru noi trei timpul s-a cam oprit putin in loc si am avut cu totii ocazia sa luam aer adanc in piept si sa ne linistim, sa ne luam de mana uitandune-ne unul la celalalt adanc in ochi, sa ne imbratisam, sa ne ascultam.

este pentru prima data de cand s-a nascut Egon cand am reusit sa lasam agitatia cotidiana, fuga de colo’n colo, termenele si intalnirile la o parte si sa ne bucuram de noi la gramada si de miciile nimicuri ale vietii zilnice care aduc probabil cea mai mare bucurie.

ne-am imprietenit cu casa si-am explorat toate coltisoarele ei ascunse, gasind fel si fel de lucrusoare unele mai interesante decat altele. am avut timp sa luam fiecare jucarie in mana si sa ne aducem aminte de povestea ei. am redescoperit jocuri pe care nu le mai jucasem de multa vreme si jucarii de mult uitate. cartile au prins si ele glas si povesti de pe vremea cand eram bebelus au fost recitite iar altele noi si-au gasit loc in sufletele noastre. intreaga casa este plina de jucarii care parca au prins viata si suntem cu totii intr-o continua calatorie ludica care ne face sa fim din ce in ce mai creativi si mai jucausi.

ma gandesc cu bucurie ca mai avem inca cateva zile bune de tratament dintr-acesta magic si apoi ce-o mai fi, om mai vedea…

* joc inventat de catre mine care este un fel de alergare cu stafeta si obstacole in acelasi timp, trebuie practicat in chiloti si apoi se bea in cinstea castigatorului “sang pang”.

si daca va ganditi ca victime suntem noi copii, aveti dreptate doar pe jumatate.

avem una bucata Egon si una bucata MAMI!!! care s-au incapatanat sa aduca suveniruri din tabara de schi.

parararam.

un buchet urias de trandafiri rosalii din specia Varicela accesorizat cu niste roseata salbatica neidentificata inca.

un vis aparte pentru toate doamnele si domnitele, nu-i asa?!

dar lasand gluma la o parte, treaba cu epidemiile sta cam in felul urmator in Romania.

mergi in tabara unde, la intrare, ai nevoie, teoretic, de aviz epidemiologic. aviz pe care il primesti tot teoretic doar daca esti clinic sanatos si nu ai boli contagioase.

si totusi…

din ziua 1 de tabara un copilas era cu eruptie de tip varicela pe fata. nimeni, nici macar mama copilului in cauza, care era si ea la fata locului, nu parea sa se fi sesizat sau sa se fie alarmat in vreun fel. parea a fi o normalitate sa te plimbi cu varicela printre zeci de copii cu varste cuprinse intre 1 an si 16 ani si alti zeci de adulti care erau prin preajma in hotel/pensiune.

aici ma intreb doua lucruri simple:

1. daca a intrat in tabara fara aviz sau

2. daca un medic a dat acest aviz fara ca macar sa vada pacientul in cauza.

ambele situatii sunt alarmante si incalca grav etica si morala sociala, lasand la o parte chestiunile legale.

si uite asa de la nepasarea unora sau mai multora la gramada ne-am pricopsit cu acest virus care nu ne face viata chiar usoara in acest moment. dar spre deosebire de mami, eu vad partea plina a paharului. sunt absolut sigur ca e mai bine ca m-am umplut acum cu bube decat peste vreo 20 de ani cand voi fi avut de mers sa curtez fetele.

si mai vreau sa revin la medici si la subiectul cu epidemiile. cand a inceput eruptia si mami meu s-a cam prins despre ce este vorba a sunat la medicul nostru de familie pentru a-i cere sfatul vizavi de managementul acestei situatii. dupa 2 minute de vorba goala la telefon, concluzia a fost “veniti maine la cabinet si vorbim acolo despre tratament”.

veniti la cabinet !!!

cu o boala ultra contagioasa ar fi trebuit sa mergem la cabinetul de pediatrie, unde sala de asteptare este mereu plina, ca sa ducem si noi leapsa mai departe printre alti bebelusi si copii nevinovati…

dar ce conteaza, ca doar nu am avut privilegiul sa fiu vizitat la domiciliu de catre doamna doctor in cauza nici macar atunci cand am fost nou nascut. de ce ar fi facut-o acum pentru o simpla varicela?!

traim in Romania dragilor si pentru asta s-ar putea ca in curand sa platim cu viata.

Anais si Egon.

Anais. 3 ani, 11 luni si 4 zile.

curs intensiv de schi de 5 zile la Scoala de schi Toni Gruber. antrenori Otilia si Anca. trainer motivational, life coach, caraus si calauza, the one and only al meu TATI. au curs lacrimi multe dar si urletele de bucurie se auzeau cateodata undeva in departare. efortul insa a meritat pe deplin. dupa ce s-a tras linie, munca mi-a fost rasplatita cu o frumos sclipitoare medalie si o diploma pentru “cea mi buna evolutie si cel mai sarguincios si rapid bobocel de pe partie”.

Egon. 1 an, 10 luni si 6 zile.

autodidact. singurul scop in viata – sa fac tot ceea ce face si surioara mea Anais. evident, mai bine si mult mai repede decat o face ea. uneltele folosite: mult curaj, presarat cu inconstienta, la care am adaugat niscai naivitate specifica varstei si am condimentat cu o ambitie de fier. m-a ajutat putintel si fizicul in aceasta ecuatie a succesului dar ceea ce a contat in final a fost determinarea. am primit una bucata costum de mini astronaut, clapari marimea 24 si schiuri “Atomice”, ambele deja rodate de catre sister, si o imensa partie de lansare catre ORIUNDE. acesta a fost inceputul iar de aici pana la o alunecare lina catre Calea Lactee si medalia de aur care tocmai imi atarna la gat, drumul a fost scurt si deloc intortocheat…

06 ianuarie 2013. ziua 1.

07 ianuarie 2013. ziua 2.

08 ianuarie 2013. ziua 3.

09 ianuarie 2013. ziua 4.

10 ianuarie 2013. ziua 5.

Copilul meu nu e cuminte…

                                                                          …iar eu sunt fericită!

Și cum e fetița ta, e cuminte? Ia spune, copilaș, ești cuminte, o asculți pe mămica și pe bunica? Dacă nu ești cuminte, nu mai vine Moș Crăciun la tine! Vai, ce copil cuminte, dacă ar fi și al meu așa! Vă sună cunoscut? Pe diferite tonuri, cu diferite intensități și în situații cât se poate de diferite, ridicăm cumințenia copiilor în slăvi. Îi arătăm cu degetul pe cei care nu sunt cuminți, îi dăm exemplu negativ sau îi lăudăm exagerat pe cei care, aparent, stau lipiți de cuvântul adulților, pe cei care sunt cuminți.

Dar ce ne dorim cu adevărat? Un copil care să ne asculte comenzile, ca un cățeluș bine dresat, un copil care să nu alerge necontrolat, să nu țipe de bucurie sau supărare, să nu își dorească cu disperare lucruri și să nu fie dezamăgit profund dacă nu le obține? Un copil care să nu ne spună NU, un copil care să nu refuze mâncare care nu îi place, un copil politicos care să nu îi spună vecinei de la patru că îi miroase gura și de-asta nu o lasă să îl pupe?

Cine este acest copil cuminte și ce simte el? Vă invit într-o călătorie în care vom citi din cărți despre cumințenie, ne vom uita la statui frumose și apoi am să vă spun și o poveste adevărata, povestea celui mai cuminte copil din lume. Veniți cu mine?

Cu minte, fără minte

Haideți să ne gândim puțin împreună ce înseamnă această calitate: a fi cuminte. Etimologic, cuminte înseamnă cu minte, adică înzestrat cu rațiune, cu judecată, rezonabil, care gândește. Dex-ul înregistrează două sensuri ale termenului, ambele provenind din același sens primar: așezat, liniștit sau cu judecată, deștept, înțelept. Uneori cuminte devine substantiv și atunci spunem “Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate”.

Dacă ne uităm însă în dicționarul de antonime, vom vedea că tot ceea ce este ne-cuminte se referă la primul sens al termenului. Cine nu e cuminte e obraznic, neastâmpărat, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu. Și, Doamne ferește, cine și-ar dori un copil zburdalnic și zglobiu?

Spunem că este cuminte un copil care stă unde îl pui și urmează cerințele adulților: Vino aici! Spală-te pe mâini! Spune bună ziua! Mănâncă toată ciorbița! Joacă-te în liniște! și tot cortegiul de cereri uneori nerezonabile cu care ne bombardăm copiii în fiecare zi. Gândul nostru ascuns este însă că un copil cuminte chiar are minte, că face toate aceste lucruri pentru că știe că este bine să se spele pe mâini și să se joace în liniște. Ne place să credem că avem un copil cuminte, în sensul de înțelept, și uităm cât este de absurd să așteptăm de la un copil de doi, trei sau chiar patru ani să fie rațional și rezonabil. Îi cerem să fie ceva ce nu este, iar asta înseamnă că nu îl acceptăm cu adevărat. Iar copilul simte asta și devine… cuminte.

Cumințenia pământului

Haideți să ne uităm împreună la una din cele mai frumoase sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului. O fată stă ghemuită în marmură, cu genunchii la piept, îmbrățișându-se cu propriile brațe, cu spatele ușor arcuit, protejându-și sânii mici. Desigur, istoricii de artă au văzut inspirații africane, mitologie românească și influențe gauguiniene, dar asta e treaba lor de istorici de artă. Eu mă uit la statuia aceasta și văd definiția cumințeniei: împietrire, apărare, așteptare, poziție defensivă, emoții ascunse sau reprimate, tristețe. Creată în 1908, La Sagesse de la Terre, căci acesta este numele francez al sculpturii, s-ar traduce mai degrabă prin Înțelepciunea Pământului. Cumințenia românească e așadar o formă de înțelepciune, dar câtă înțelepciune putem cere de la un copil?

Cumințenia și înțelepciunea sunt sinonime, și tocmai de aceea cumințenia unui copil nu poate fi mai mult decât un comportament învățat, adaptativ, de supraviețuire. Un copil cuminte știe că nu va fi acceptat și iubit dacă se arată pe sine, așa cum este el de fapt. Dar ce simte un copil cuminte chiar atunci când este cel mai cuminte?

Amintirile celui mai cuminte copil din lume

Eu am fost cel mai cuminte copil din lume. Legendele familiei spun că la șase luni deja nu mai făceam pipi noaptea în scutece. Când eram copil mă mândream cu această realizare personală – mai ales că fratele meu a suferit de enurezis nocturn ani buni – și cu avalanșa de diplome, premii, zece pe linie care au urmat. V-am zis doar, am fost cel mai cuminte copil din lume! Îmi amintesc că părinții și bunicii care mă creșteau erau destul de încântați la serbările școlare unde li se confirmau meritele prin coronițele mele cu garoafe.

Dar ce îmi amintesc eu din copilăria mea? O liniște ausurzitoare, întuneric (asta e poate și din cauza contextului specific în care am crescut, deoarece România anilor 1980 nu era cel mai luminos și călduros loc cu putință), liste lungi de chestii pe care trebuia să le fac (și pe care chiar le făceam: teme, curățenie, liniște), liste lungi de lucruri pe care nu aveam voie să le fac (și chiar nu le făceam), un frate neastâmpărat (a se citi aici toate antonimele pomenite mai sus: obraznic, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu) care era pedepsit, adică lovit, des din această cauză, teama că aș putea fi și eu pedepsită. Îmi amintesc haine care nu îmi plăceau, dar pe care le îmbrăcam pentru că îi plăceau bunicii și prietenelor ei, mâncăruri pe care le înghițeam cu sughițuri (conopidă fiartă, bleah!), dar și convingerea că asta e singurul drum posibil, că nu se poate altfel, că fac ce trebuie să fac pentru că cineva știe întotdeauna mai bine decât mine.

Îmi amintesc poate și mai bine disperarea mea de la douăzeci de ani când mi-am dat seama că tot sistemul complicat de reguli pe care îl respectasem cu sfințenie până atunci nu funcționează în viața reală. Nu e suficient să faci ce ți se spune, pentru că la un moment dat nu mai e nimeni să îți spună ce profesie ți se potrivește, ce bărbat te face fericită, când e momentul să devii mamă, ce înseamnă să fii singură sau ce înseamnă să fii cu cineva.

Mamă cuminte, copil obraznic: rețeta mea secretă

Când mă gândesc la copilăria și adolescența mea, văd Cumințenia Pământului a lui Brâncuși. Eu eram cumințenia pământului. Și să nu credeți că nu mă mai trezesc și acum din când în când, om în toată firea, stând cu genunchii la gură și purtându-mă ca o fetiță cuminte și speriată. Dacă îmi doresc ceva pentru copiii mei este să fie oricum vor ei să fie, numai cuminți nu. Avem destui copii cuminți în familia asta. Vă imaginați deci stupoarea mea când….

Fiul meu de doi ani merge de ceva vreme la o grădiniță cu grupă de creșă. Una din educatoare îl adoră și îl ține mai toată ziua în brațe, lăudându-l într-una cât e de minunat și de deștept. Dar într-o zi am simțit o schimbare în vocea ei. Cobora scările cu Toma în brațe și am auzit-o spunându-i: Am să îi zic mamei că nu ai fost cuminte deloc. Nu ai dormitși nici nu i-ai lăsat pe ceilalți copii să doarmă! Și l-ai și mușcat pe Victor de mână! Ce credeți că mi-a spus copilul meu de cum m-a văzut, acoperind cu vocea lui protestele educatoarei? Am fost cuminte, am fost cuminte, striga el deosebit de convingător. Oh, Doamne, pe lângă că nu a fost cuminte mai era și mincinos. La doar doi ani! Eram încântată. Eram fericită. Am reușit.

Am învins blestemul cumințeniei și am reinstituit domnia copiilor nebunatici. Data viitoare când mă întâlniți, vă rog eu, nu mă întrebați dacă am copii cuminți, întrebați-mă mai degrabă dacă am copiii zglobii și neastâmpărați. Am să vă răpund cu gura până la urechi: Am cei mai ne-cuminți copiii din lume și sunt mândră de nu îmi încap în piele!

Articol preluat de pe http://totuldespremame.ro/copilul-tau/psihologie-si-limbaj/copilul-meu-nu-e-cuminte