dupa o lunga perioada in care atat la gradi cat si acasa eram focusata pe observarea diverselor lucruri, fenomene sau atitudini, acum a venit vremea concluziilor si a comentariilor facute la tot ceea ce ma inconjoara.

“a venit frigul!”, “mama conduce”, “afara ploua”, “afara nu e voie”, “s-a trezit mama”, “tata doarme”, “Omi a mancat”, “Anais pisu face”, “Anais iubeste pe…”, “ce face tata acolo?”, “paharul este plin”, “arde focul”, “piciorusul spalam”, etc, etc.

evident, odata cu imbogatirea vocabularului si a capacitatii de intelegere si analiza a celor ce se petrec in jurul meu am dobandit foarte repede si intelesul verbului VREAU. il folosesc destul de imperativ (uitand mai mereu sa adaug un “bitte” sau “te rog”) si de cele mai multe ori “VREAU ACUM!” cam tot ce vad in preajma sau ce alti copii sau oameni mari au prin mana. sunt insa destul de intelegatoare atunci cand mami imi explica pe un ton foarte calm si cu suficient de multe argumente ca anumite lucruri nu se pot face sau obtine ACUM sau ca sunt si lucruri care trebuie impartite sau folosite la comun. nu izbucnesc in crize de isterie tipice varstei si nici nu ma dau cu fundul de pamant daca nu reusesc sa obtin ceva (se intampla insa foarte rar sa nu conving cu privirea mea inocenta de catel abandonat).

tot acum incepe sa rodeasca in mine si simtul proprietatii. de cateva zile “este al meu” sau doar “al meu” sunt vorbe des folosite in rutina zilnica iar dictonul “ce-i al tau e si al meu, ce-i al meu e doar al meu!” mi se potriveste de minune.