o noua vizita la domna doctor Clitan ca sa vedem cum si-au facut in final efect toate acele multe medicamente laolalta.

buna ziua.

alo, alo cu “telescopul” la spate. alo, alo cu “telescopul” in fata. apoi tusesc de doua zdravan ca si oamenii mari si doamna doctor mai vrea alo, alo. dupa modelul initial din nou alo, alo cu “telescopul” la spate. alo, alo cu “telescopul” in fata.

foarte bine. e super! (exclama doamna doctor). ai scapat de mine.

dar eu extrem de constiincioasa o trag de maneca pe frau doctor si ii spun ca trebuie sa fac si “gura mare”. asa ca vine si betisorul, lanterna si gura maaare.

super.

sunt cu acte in regula iar partea frumoasa abia acum incepe, lista de medicamente s-a redus la un singur siropel (Salbutamol) pe care mai trebuie sa-l iau pana ce nu voi mai tusi deloc.

dupa 10 zile am scapat si de subiectul raceala.

the end! (speram ca pentru totdeauna…)

si nu numai.

dupa toata tevatura din zilele trecute, astazi am avut si eu acte in regula pentru a merge din nou la gradi alaturi de colegii mei.

sunt inca sub tratamentul prescris saptamana trecuta de catre doamna doctor de familie Clitan (cel cu Sumetrolim) si pentru ca povestea cu Ventolin (Sambutamol) au zis-o doi medici am considerat ca este de bun augur sa-l introducem in completarea schemei initiale de tratament.

concluzii finale asteptam pe deseara…

evident fara voia mea!

atat de multe nopti incat am si uitat sa mai tin evidenta celor intamplate.

in toata aceasta perioada a fost cand mai bine, cand mai rau. cu suisuri si coborasuri mai ales acum pe perioada cand am fost si bolnavioara. au fost nopti cand nu m-am mai trezit deloc, au fost altele in care m-am trezit de 3,4,5 ori si am cersit cate 5 minute dupa mami si/cu tzitzi, au fost noptile cu febra in care m-am trezit de foarte multe ori si am baut apa sau ceai si au fost ultimele doua nopti in care am dormit neintoarsa de la ora 21:00 la aprox ora 07:00.

renuntarea la “mesele de noapte” a fost un proces lung si destul de chinuitor pentru toti cei implicati. eu am suferit mult, tati a trebuit sa dea dovada de o rabdare incomensurabila si sa imi aline noapte de noapte durerea cu vorbe dulci, imbratisari si tinut in brate la el pe piept iar mami a trebuit sa sufere in tacere in camera de alaturi.

acum insa, cu totii suntem consolati si ne bucuram de un somn lung si odihnitor.

iar speranta este cea care moare ultima asa ca eu in continuare cred ca “mami vine!”…